E stresant să ţi se spună mereu că eşti prea tânăr pentru a te îndrăgosti sau pentru a şti cum e să iubeşti. Se întâmplă acest lucru în special până pe la vârsta de 21 de ani. "Adulţii" au mereu grijă să ne reamintească de vârsta şi imaturitatea noastră, fără să îşi reamintească însă, cum era atunci când erau ei tineri şi păţeau exact la fel, fiind la fel de stresaţi la rândul lor. Oare de ce nu îşi dau seama de asta, pentru a o lăsa puţin mai moale, pentru a ne înţelege?! Oare ei nu pot concepe că unii dintre noi chiar suntem capabili de astfel de sentimente la vârste mai fragede? Şi putem trata anumite situaţii matur şi cu responsabilitate? ( evident se exclud cocalarii şi piţipoancele...ăştia nu sunt în stare să gândească puţin mai normal şi mai cu inteligenţă până la o vârstă mai înaintată, iar unii din ei nici nu cred ca au "leac").
Apropo de asta, sunt de părere că în zilele noastre, foarte mulţi copii/adolescenţi se maturizează mult mai repede decât cei din generaţiile anterioare; în primul rând pentru că au acces la informaţie (trăiască revistele şi internetul)...părinţii/bunicii noştri habar nu aveau la vârsta noastră ce era ăla un calculator, un telefon mobil, fashion, style, nu mai spun de tot ceea ce are legătură cu viaţa sexuală: BTS-uri, tampoane, metode contraceptive(presupun că ştiau doar de metoda calendarului şi prezervativ-deşi, spunea o doamnă în vârstă: "cred că şi alea aveau gaură în ele, pentru că femeile tot ramâneau însărcinate") etc etc. În al doilea rând, toată libertatea asta la informaţie, exprimare şi noncomformism a dus la multe certuri şi divorţuri în unele familii, copiii fiind primii care au avut de suferit...ajung să fie cumva cu un pas înaintea celorlalţi, să se maturizeze forţat din cauza împrejurărilor. Există însă, cazuri mai grave, cum ar fi decesul unuia sau ambilor părinţi..atunci devii un "copil mare" care trebuie să ia viaţa în piept şi care trebuie să înfrunte toate obstacolele de unul singur. Bineînţeles că sunt mult mai multe probleme ce contribuie la maturizarea noastră în timp, dar acestea două sunt totuşi, cele mai pregnante.
Revenind, aş putea spune că "Da", putem fi şi noi capabili de a iubi la vârstele de 17- 20 ani. Consider că avem destul de multă minte pentru a ne da seama de ceea ce vrem de la viaţă şi de la noi, ce aşteptări avem de la cei din jur, în cine să ne încredem şi în cine nu. Astfel, odată întâlnită persoana potrivită pentru noi (poate după anumite eşecuri şi o sută de pachete de serveţele folosite), încercăm să facem orice ca totul să meargă bine, ca noi să îl merităm pe cel de lângă noi şi invers, iar sentimentele se intensifică o dată cu mai buna cunoaştere a celuilalt. Uneori sentimentele sunt atât de puternice, încât dacă nu le numeşti "iubire", atunci cum?! De asemenea, ştii exact că acest sentiment există, atunci când îţi dai seama că îţi doreşti ca cealaltă persoană să fie fericită chiar daca nu e alături de tine, atunci când o/îl vezi cu altcineva şi îţi vine să urli de gelozie şi îţi dai seama că nu rezolvi nimic şi că aşa este mai bine, aşa a fost să fie; când te gândeşti că totul este ok şi a revenit la normal, dar se întâmplă să o/îl vezi peste un an şi îţi dai seama că sentimentele nu s-au schimbat, ba chiar sunt la fel de puternice..cu alte cuvinte, "ochii care nu se văd, se uită" nu se aplică tot timpul, din păcate :-s .
Încă o chestie şi termin pentru seara asta. Ni se spune mereu că iubirea nu durează o veşnicie, cu timpul dispare, rămâne doar un anumit respect faţă de celălalt (uneori nici ăla). Acum sincer, NU trebuie să ni se repete acelaşi lucru mereu; presupun că suntem şi noi conştienţi într-o anumită măsură că nu totul durează o veşnicie, dar măcar ar trebui să fim lăsaţi să visăm, să trăim clipa, pentru că niciodată nu se ştie ce se poate întâmpla în ziua ce urmează şi atunci trebuie să profităm din plin de ceea ce ne oferă viaţa! :D Eu personal, nu cred neaparat în iubirea veşnică, ci mai curând într-o iubire care se transformă pe parcurs într-o afecţiune aparte, specială. Ştiţi acei bătrânei care se plimbă prin parc şi încă se mai ţin de mână ...acolo e mai mult decât simplu respect ;))...probabil, ca ei aş vrea să ajung şi eu..dar până atunci mai este, poate nici nu ajung la o vârstă atât de înaintată..cum am mai spus: nici ziua de mâine nu ne este garantată, aşa că vorba lui Horaţius: "Carpe diem!" ;)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu