Unde eşti copilărie...?

Am fost rugaţi să aducem astăzi la ora de engleză una sau mai multe poze cu noi de când eram mici şi să povestim despre copilăria noastră. Cred că a fost una din cele mai faine ore posibile..nu manuale, nu caiete, nu timpuri verbale; doar amintiri şi zâmbete copilăreşti! :)
Este aşa frumos să îţi aduci aminte de vremurile în care singurele griji erau să ieşi afară cu ceilalţi copii, să faci tot felul de năzbâtii, să caţeri toţi copacii, să alergi prin toate parcurile. Eu personal niciodată nu am ascultat când mi s-a spus să nu merg în parc sau pe stadion, deşi ştiam că e periculos (cei din Roman cunosc :P) ..dar cum să nu mergi în parc sau pe stadion iarna, când zăpada ne ajungea la brâu? Sau primăvara să te tăvăleşti prin iarba verde abia crescută? Iar toamna, era o plăcere să adunăm toate frunzele uscate şi să ne aruncăm în ele. Pentru cei care zic că odată cu generaţia `80, s-a terminat şi perioada copilăriilor frumoase: vă înşelaţi! Şi generaţia `90 a prins o copilărie minunată. Am jucat şi noi "turul Franţei", şotron, frunza, lapte gros, de-a v-aţi ascunselea, omul negru şi încă multe altele. Am mâncat şi noi prăjituri din aceeaşi farfurie, am băut suc brifcor şi la dozator, iar ciocolata şi fructele exotice erau rarităţi pentru unii dintre noi. Eh, şi lista e atât de mare...
Lucrul cel mai important este de fapt, să nu uităm niciodată să trăim nostalgia copilăriei, să nu uităm de cei care ne-au învăţat să fim ceea ce suntem astăzi, de cei care ne-au ajutat, ne-au sfătuit, ne-au lăudat sau de cei care ne-au mai certat uneori ( totul a fost, însă, spre binele nostru).
Să nu uităm că mereu trebuie să existe în noi, copilul de odinioară!

Teenage problems...love has no age

E stresant să ţi se spună mereu că eşti prea tânăr pentru a te îndrăgosti sau pentru a şti cum e să iubeşti. Se întâmplă acest lucru în special până pe la vârsta de 21 de ani. "Adulţii" au mereu grijă să ne reamintească de vârsta şi imaturitatea noastră, fără să îşi reamintească însă, cum era atunci când erau ei tineri şi păţeau exact la fel, fiind la fel de stresaţi la rândul lor. Oare de ce nu îşi dau seama de asta, pentru a o lăsa puţin mai moale, pentru a ne înţelege?! Oare ei nu pot concepe că unii dintre noi chiar suntem capabili de astfel de sentimente la vârste mai fragede? Şi putem trata anumite situaţii matur şi cu responsabilitate? ( evident se exclud cocalarii şi piţipoancele...ăştia nu sunt în stare să gândească puţin mai normal şi mai cu inteligenţă până la o vârstă mai înaintată, iar unii din ei nici nu cred ca au "leac").
Apropo de asta, sunt de părere că în zilele noastre, foarte mulţi copii/adolescenţi se maturizează mult mai repede decât cei din generaţiile anterioare; în primul rând pentru că au acces la informaţie (trăiască revistele şi internetul)...părinţii/bunicii noştri habar nu aveau la vârsta noastră ce era ăla un calculator, un telefon mobil, fashion, style, nu mai spun de tot ceea ce are legătură cu viaţa sexuală: BTS-uri, tampoane, metode contraceptive(presupun că ştiau doar de metoda calendarului şi prezervativ-deşi, spunea o doamnă în vârstă: "cred că şi alea aveau gaură în ele, pentru că femeile tot ramâneau însărcinate") etc etc. În al doilea rând, toată libertatea asta la informaţie, exprimare şi noncomformism a dus la multe certuri şi divorţuri în unele familii, copiii fiind primii care au avut de suferit...ajung să fie cumva cu un pas înaintea celorlalţi, să se maturizeze forţat din cauza împrejurărilor. Există însă, cazuri mai grave, cum ar fi decesul unuia sau ambilor părinţi..atunci devii un "copil mare" care trebuie să ia viaţa în piept şi care trebuie să înfrunte toate obstacolele de unul singur. Bineînţeles că sunt mult mai multe probleme ce contribuie la maturizarea noastră în timp, dar acestea două sunt totuşi, cele mai pregnante.
Revenind, aş putea spune că "Da", putem fi şi noi capabili de a iubi la vârstele de 17- 20 ani. Consider că avem destul de multă minte pentru a ne da seama de ceea ce vrem de la viaţă şi de la noi, ce aşteptări avem de la cei din jur, în cine să ne încredem şi în cine nu. Astfel, odată întâlnită persoana potrivită pentru noi (poate după anumite eşecuri şi o sută de pachete de serveţele folosite), încercăm să facem orice ca totul să meargă bine, ca noi să îl merităm pe cel de lângă noi şi invers, iar sentimentele se intensifică o dată cu mai buna cunoaştere a celuilalt. Uneori sentimentele sunt atât de puternice, încât dacă nu le numeşti "iubire", atunci cum?! De asemenea, ştii exact că acest sentiment există, atunci când îţi dai seama că îţi doreşti ca cealaltă persoană să fie fericită chiar daca nu e alături de tine, atunci când o/îl vezi cu altcineva şi îţi vine să urli de gelozie şi îţi dai seama că nu rezolvi nimic şi că aşa este mai bine, aşa a fost să fie; când te gândeşti că totul este ok şi a revenit la normal, dar se întâmplă să o/îl vezi peste un an şi îţi dai seama că sentimentele nu s-au schimbat, ba chiar sunt la fel de puternice..cu alte cuvinte, "ochii care nu se văd, se uită" nu se aplică tot timpul, din păcate :-s .
Încă o chestie şi termin pentru seara asta. Ni se spune mereu că iubirea nu durează o veşnicie, cu timpul dispare, rămâne doar un anumit respect faţă de celălalt (uneori nici ăla). Acum sincer, NU trebuie să ni se repete acelaşi lucru mereu; presupun că suntem şi noi conştienţi într-o anumită măsură că nu totul durează o veşnicie, dar măcar ar trebui să fim lăsaţi să visăm, să trăim clipa, pentru că niciodată nu se ştie ce se poate întâmpla în ziua ce urmează şi atunci trebuie să profităm din plin de ceea ce ne oferă viaţa! :D Eu personal, nu cred neaparat în iubirea veşnică, ci mai curând într-o iubire care se transformă pe parcurs într-o afecţiune aparte, specială. Ştiţi acei bătrânei care se plimbă prin parc şi încă se mai ţin de mână ...acolo e mai mult decât simplu respect ;))...probabil, ca ei aş vrea să ajung şi eu..dar până atunci mai este, poate nici nu ajung la o vârstă atât de înaintată..cum am mai spus: nici ziua de mâine nu ne este garantată, aşa că vorba lui Horaţius: "Carpe diem!" ;)

Sărbătorile Iaşului

10-17 octombrie, altfel spus: "zilele Iaşului". Mie personal, niciodată nu mi-a plăcut prea mult această perioadă, deoarece de la o simplă zi de sărbătoare( Sf. Parascheva), s-a ajuns la o săptămână de bâlci: o săptămână îngrozitoare, extrem de aglomerată, plină de mirosuri îmbietoare de mici şi alte cărnuri pe jumătate stricate/crude, de ciaurei cu puradei cu tot, oricând pe fază să "cureţe" puţin buzunarele cetăţenilor (nu că până acum nu ar fi existat, dar în perioada asta e invazie) şi multe altele.
Cel mai aşteptat moment al săptămânii a fost concertul de aseară. Eu personal vroiam să îi văd pe cei de la Voltaj( nu mă interesau restul..de fapt, nici nu ştiu cine a mai fost), dar n-am avut noroc...pentru că eu şi cei cu care am mers, am stat şi am admirat pereţii din T3, până pe la 20:15 (cică "să ne mai încălzim şi oricum e prea devreme"). Bineînţeles când am ajuns la Palat, minunatul concert se terminase; puţin dezamăgită, asta este..se mai întamplă (no hard feelings, btw :P). Am stat însă la artificii şi la jocul de lasere şi pot spune că a fost foarte fain..chiar spectaculos..au făcut o treabă bună în privinţa asta :) (păcat însă, că nu a durat mai mult...au fost puţine artificii, deoarece nu au fost bani că de, e criză :D )...
Am menţionat că a fost foarte frig?!..nup..pff, a fost frigul de pe lume!!!..vine iarna oameni buni, scoateţi-vă cojoacele de la naftalină :))

A căzut guvernul...şi au început să cadă şi oamenii

Aceasta e principala ştire care poate fi văzută pe toate posturile de televiziune la ora actuală...adevarul e că am ajuns o ţară a nimanui; mă mir cum de nu am fost şterşi încă de pe hartă.Oare se gândesc că odată cu cele întâmplate, oamenii vor acţiona, vor merge la vot, vor spune în sfârşit ceea ce au de zis?!Probabil...
...dar până atunci, se pare că unele persoane, mai slabe de înger şi cu datorii foarte mari au decis să işi pună capat vieţii.Spre exemplu, acum o săptămână un om de afaceri s-a spânzurat atunci când a aflat că firma pe care o avea a dat faliment şi nu putea face faţă datoriilor, iar în această dimineaţă un barbat s-a aruncat în faţa trenului dupa ce şi-a pierdut locul de muncă (lista poate continua...daţi un search pe google). Întrebarea este: câte astfel de cazuri vom fi nevoiţi să mai vedem, până ce vom intra şi noi în rând cu lumea?

Hey :)

Hmm..cu ce aş putea începe?! Probabil cu aceeaşi banală prezentare: Bună! Sunt Diana, boboc aici, în blogosferă...nu ştiu nici jumătate din câte aş vrea să ştiu despre ceea ce înseamnă a avea un blog, însă speranţele că voi învaţa cât mai multe sunt foarte mari. Aceeaşi rugăminte, pe care o are toată lumea probabil: nu fiţi foarte severi acum la început :P...accept însă, sfaturi şi sugestii! :D